Îndemnul din titlu nu reprezintă o simplă reiterare a unei norme deontologiste, ci sinteza unui program ce a salvat și poate salva comunități și societăți întregi, dacă va fi aplicat. Fără a exagera, spunem că ar putea salva chiar lumea, pentru că acum minciuna poate fi propagată instant aproape în orice societate. De ce pericol să fie salvată lumea prin viața în afara minciunii? Răspunsul istoriei din secolul trecut este foarte clar: de totalitarism. Pentru creștini, răspunsul este și mai tranșant: de tatăl minciunii, acela care le-a strecurat în minte primilor oameni minciuna cea mai mare: că răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, omul Îi poate lua locul.

Rod Dreher, un autor american tot mai cunoscut, a scris chiar o carte intitulată Să nu trăim în minciună! Un manual pentru disidenții creștini, publicată de editura Contra Mundum, în traducerea Smarandei Nistor, 2021, la doar un an după apariția variantei originale. Dacă ne întrebăm de ce autorul nu și-a intitulat cartea apelând la biblicul îndemn „Trăiți în Adevăr!”, lecturându-i lucrarea vom găsi două justificări. Prima are legătură cu acest țesut informațional malign ce se multiplică exponențial și este bine hrănit ideologic: minciuna ca război, mărturisit sau nu fățiș, împotriva Adevărului, nu doar împotriva diverselor tipuri de adevăr. Cealaltă justificare este dată chiar de autor: preluarea titlului unui eseu – mesajul de rămas-bun scris de Alexandr Soljenițîn înainte de a fi exilat. În acest mesaj el spune că orice sistem totalitar este un colos cu picioare de lut, pentru că este o ideologie clădită pe minciună și se alimentează cu ea. Chiar și atunci când utilizează adevăruri, ideologia le prinde în ordinea sa, le maculează și le transformă, efectul fiind orbitor pentru cei care au nevoie de justificarea propriilor slăbiciuni. A rămâne demn într-un sistem ce vrea să acapareze totul nu înseamnă neapărat a te ridica în public pentru a spune adevărul, însă cu siguranță începe cu refuzul de a afirma ceea ce nu este adevărat, adică refuzul de a da glas și viață stăpânirii minciunii prin propria persoană. Dacă oamenii s-ar uni cât mai mulți în a respecta această condiție minimală, ideologiile s-ar dezintegra. De fapt, într-o societate vigilentă, ele nici nu ar apuca să se coaguleze instituțional.

Care este rostul cărții lui Rod Dreher? El nu a dorit să scrie pur și simplu o nouă carte despre totalitarism, ci a fost interesat să descrie condițiile apariției sale (și prin asta să tragă un semnal de alarmă), iar apoi să prezinte strategii valabile – testate în secolul trecut – de a-i face față în cazul în care oamenii vor trebui totuși să îndure manifestarea sa. Dreher a început demersul documentării în 2015, când cineva l-a sunat pentru a-i spune cu fermitate că societatea nord americană se află în zorii totalitarismului, gustând deja o variantă a sa, numită „totalitarism de mătase”. Persoana respectivă era un eminent medic american a cărei mamă, imigrantă cehoslovacă, știa bine din țara natală, ca deținut politic timp de șase ani, ce înseamnă să fii martor la restrângerea libertății în numele unor iluzii. Îngrijorarea acelei femei a fost provocată de știrile din mass-media referitoare la valul de atacuri și amenințări (exprimate pe rețelele sociale) la adresa proprietarilor unei pizzerii, după ce aceștia i-au spus unui reporter că nu vor accepta să livreze pentru nunta a două persoane de același sex. Amenințările la adresa vieții proprietarilor și a bunurilor deținute i-au obligat să închidă porțile localului pentru o perioadă. Elitele liberale se pare că nu au fost deloc tulburate de atacul împotriva acestor persoane, ceea ce denotă consensul în fața atitudinii atacatorilor. Ideologia împărtășită și susținută de ei îi făcea să nu vadă vreo problemă: atunci când libertatea religioasă se confruntă cu drepturile homosexualilor, se știe deja ce parte are „dreptate”...

Cei care au trăit sub comunismul sovietic nu pot face abstracție de următoarea asemănare: liberalismul clasic, axat pe drepturile individului, este înlocuit de către elite cu un crez progresist unde justiția și dreptatea sunt analizate în termenii grupurilor. Oamenii sunt evaluați în funcție de identificarea cu grupurile din care fac parte, în funcție de o viziune prestabilită referitoare la ce grupuri sunt „bune” sau „rele”. Conform acestei grile de etichetare a persoanelor sunt încurajați membrii societății să analizeze orice comportament și să îl sancționeze prin gesturi de respingere, de izolare, astfel încât „vinovatul” să își revizuiască atitudinea dacă nu dorește să fie exclus din societate. Această armă psihologică este multimilenară tocmai pentru că este deosebit de eficientă. De exemplu, în societatea comunistă, dacă se afla că cineva a fost chemat la anchetă, vecinii și deseori chiar rudele parcă nu-l mai cunoșteau pe acel om. Nu era nevoie să le spună cineva să facă asta, pentru că ei înșiși intrau automat într-un mod de aliniere la ceea ce credeau că ar dori Fratele cel Mare să vadă din partea lor. Nimeni nu-i mai acorda învinuitului prezumția de nevinovăție, pentru că Partidul știa mai bine și pentru că orice asociere cu persoanele indezirabile însemna complicitate la „crimă”. Autocenzura se instala ca la o apăsare de buton.

Tocmai această teamă de a nu fi etichetat drept „rău” a început să apară în Vest; o astfel de etichetare atrage consecințe distructive și poate iremediabile, deci în acest sens teama este de înțeles. Însă nu este de înțeles de ce ar trebui să fie acceptate premisele care stau la baza unei construcții sociale generatoare de frică. Un profesor emigrat din Cehoslovacia i-a mărturisit lui Dreher că „a început să remarce o schimbare în urmă cu aproape un deceniu: prietenii lui coborau vocea și se uitau peste umăr, atunci când formulau opinii conservatoare. Când el însuși își exprima convingerile pe un ton normal al vocii, americanii începeau să se foiască neliniștiți și să cerceteze iute cu privirea restul încăperii, ca să vadă cine s-ar putea să asculte. «Așa am crescut eu», mi-a spus el, «dar se presupunea că aici nu se întâmplă la fel»” (p. 17). Iar ceea ce se întâmplă, continuă Dreher, este un militantism progresist, profund anticreștin, descris de Papa Benedict al XVI-lea drept o dictatură mondială a unor ideologii aparent umaniste. Opiniile incorecte politic fac niște paria din cei care le-au exprimat, personificări ale răului, țapi ispășitori pentru nefericirea unor grupuri victimizate; vinovații sunt repetenți (deci trebuie reeducați) la examenul cel mai important din noua lume a păcii și armoniei, anume examenul „multiculturalismului”, al „diversității”, „incluziunii”, „echității” ș.a.m.d.

Autoritarismul, de nedorit desigur, este o dictatură ce presupune monopolul politic, pe când totalitarismul dorește mult mai mult: controlul ideilor, al gândurilor (de aici autocenzura), iar în mod ideal își dorește ca sclavii să își iubească stăpânul, călăul libertății lor, să îi fie recunoscători pentru noua orânduire în care au fost eliberați de povara alegerii. Totalitarismul este unica sursă a adevărului și de aceea nu suportă vreo concurență. De aceea, atât pentru nazism cât și pentru comunism, creștinismul trebuia eradicat; oferindu-le oamenilor o viziune complet diferită asupra vieții și demnității lor, reprezenta alternativa cea mai „rea” în fața ideologiei. În acest sens, totalitarismul „de mătase” nu diferă prin nimic de vechiul totalitarism „de fier”. Doar mijloacele sunt altele și contextul este diferit acum, mult în avantajul ideologilor: dacă înainte accentul era pus pe frică, acum dorințele hedoniste ale indivizilor primează. Locuitorii minunatei lumi noi nu prea se pot despărți de instrumentele prin care își procură diversele plăceri, instrumente prin care totodată pun la dispoziția terților datele personale atât de prețioase. Modelul creditului social din China așteaptă la ușa societăților democratice (atât cât mai sunt) un moment prielnic pentru a fi implementat. Tatonări sunt deja destule, anumite instituții cu acces la date personale au și fost prinse cu „mâța-n sac” (vezi cazul Snowden); se încearcă modelarea mentalităților în direcția acceptării tehnologiilor de unificare a informațiilor în numele diverselor facilități și măsuri de siguranță. Doar datorită reminiscențelor mult hulitei culturi creștine – ce pune preț fără egal pe libertatea persoanei – nu s-a ajuns chiar acolo. Totuși, istoria dovedește fără urmă de îndoială că un bun social dobândit nu este garantat pe veci, uneori nici măcar pentru două generații. Așa cum nimeni nu a scăpat de problema setei doar pentru că a băut o dată pe săturate din izvor, tot astfel societățile nu rămân totdeauna în afara marelui pericol al pierderii libertății. Cât despre raportul dintre cele două tipuri de totalitarism, orice persoană rațională înțelege că varianta soft („de mătase”) poate fi terenul de instalare a variantei „de fier”, atunci când toate condițiile sunt îndeplinite și interesele de putere o cer.

Dar de ce se pierde totuși libertatea, cum începe acest proces? Din cauza concesiilor făcute celor care ne spun diverse minciuni cu miză uriașă, iar unele dintre cele mai mari minciuni sunt: omul va fi fericit dacă se eliberează de instincte, dacă face orice dorește (atâta timp cât nu este interzis de lege; însă a fi legal nu înseamnă automat a fi moral); dacă se eliberează de constrângerile vieții de familie; dacă este cetățean al lumii, pentru că națiunile sunt rele, asupritoare; dacă înlătură din viața sa orice fel de suferință, pentru că suferința este în sine un rău; omul va fi fericit mai ales dacă se eliberează de credința în Dumnezeu. Terapeuticul a devenit modul de a fi al omului modern, a observat și a profețit Philip Rieff, sociolog și critic de cultură american, în cartea sa de referință The Triumph of the Therapeutic (1966). Deși Rieff nu era un credincios, spune Dreher, el a dovedit o mare capacitate de înțelegere a realității și a pericolelor de la orizont. El afirma că moartea lui Dumnezeu în Vest a dus la înlocuirea Omului Religios cu Omul Psihologic „care credea că nu există nicio ordine transcendentă și că scopul vieții este să-ți găsești propria cale prin experiment. Omul nu se mai vedea pe sine ca fiind un pelerin aflat într-o călătorie plină de sens, împreună cu alții, ci ca fiind un turist care călătorește prin viață conform propriului itinerar, stabilit de sine însuși și având ca țel suprem fericirea personală. [...] În cultura terapeutică, triumfătoare peste tot, marele păcat este să stai în calea libertății altora de a-și găsi fericirea după cum doresc. Ceea ce merge mână în mână cu revoluția sexuală” (pp. 31-32).

Cultura terapeutică pune în centrul existenței starea de bine, autoîmplinirea, fericirea mea așa cum o văd eu, care nu este acea fericire (socratică, platoniciană, aristotelică, creștină) în directă legătură cu virtuțile. În această nouă cultură, nefericiții sunt de obicei victime absolvite de obligații morale, reperabili prin apartenența la anumite grupuri. Persoanele care îndrăznesc să arate că sursa fericirii este dincolo de „sacralitatea” bunului plac subiectiv, devin vinovați de un păcat capital: acela de a tulbura semnificația acceptabilă a fericirii din mințile noilor cetățeni. Ei au neîncetat nevoie de validarea acestei semnificații, probabil pentru că ceva din adâncul lor le spune că fericirea nu înseamnă ternul bine de moment (în cel mai bun caz) repetat zi de zi și cu atât mai puțin înseamnă „morala porcului”.

Această schimbare este considerată de Rieff drept o revoluție încă și mai radicală decât cea bolșevică (până și ei credeau că dorințele personale trebuie să fie subordonate unei cauze mai înalte), pentru că efectele ei se vor propaga mult timp după căderea Zidului Berlinului și, în plus, se vor amplifica, atrofiind capacitatea oamenilor de a fi stăpâni pe propria voință. Revoluția culturală postcomunistă este și una postcreștină, având în centru minciuna că îl lasă – doar de dragul binelui său – pe ins liber să urmărească hedonismul și individualismul. Însă, dacă omul este scos din ordinea sacră, atunci principiul fondator al noii culturi îl reprezintă promisiunea originară a șarpelui din Eden, veți fi ca Dumnezeu, fără să le fi spus și „traducerea”: veți fi închiși în tristețea de a fi proprii voștri idoli, în nebunia solipsismului. Împlinirea acestui tip de cădere se reflectă azi, cel puțin parțial, în mania selfie. Tot Rieff spunea că nu poți avea o cultură fără cult, fără credința împărtășită cu alții într-o ordine sacră, ci poți avea doar o subcultură. Tot astfel, un umanism fără Dumnezeu îi conduce pe adepții săi la un nivel al subumanității. În cultura terapeutică, religia cade într-o spiritualitate diluată, unde își poate face lor orice. Iar dacă liderii religioși vor face concesii – cum deja s-au făcut destule, cu rezultate ușor de observat – acestei „culturi”, atunci ei înșiși vor contribui din plin la năruirea credinței. Dacă se definește autentica libertatea ca simplă libertate de a alege în detrimentul alegerii virtuții, atunci a început reformarea religiei după principiile terapeuticii axate pe capriciul subiectiv. Din acest motiv „atât de mulți creștini conservatori nu au văzut, și nici acum nu pot să-și explice, victoriile pe care continuă să le obțină trans-sexualismul în războiul cultural. Fenomenul trans-sexualismului, care impune afirmarea psihologiei în răspărul realității biologice, este o culminare logică a procesului început cu secole mai devreme” (p. 32).

Sociologii religiei Christian Smith și Melinda Lundquist Denton au propus în 2005 sintagma „deism terapeutic moralist”, pentru a caracteriza atitudinea generală pe care au adoptat-o confesiunile creștine din Statele Unite, în demersul de a lua culoarea lumii, în loc să încerce să păstreze reperele atunci când lumea se duce la vale. Cultele par a împărtăși credința că Dumnezeu există și nu vrea nimic de la oameni – doar să fie „amabili și fericiți”. Moralitatea creștină a fost contopită cu fluxul economiei de piață, flux ce se mișcă în direcția relativizării. Așa se explică, susține Dreher, de ce etosul terapeutic a fost absorbit de către Dreapta Religioasă. Ca atare, anti-cultura pare atotprezentă, din moment ce spiritul terapeuticului a cucerit chiar și bisericile mai conservatoare. În acest context, nu suntem prea departe de generalizarea „Statului Polițienesc Roz”. Spunem „generalizare” pentru că el își face deja simțită prezența prin sancționarea – pentru a da exemplu! – unora dintre cei care s-au exprimat/manifestat incorect politic. Statul Polițienesc Roz (numit astfel de criticul social contemporan James Poulos) este un aranjament informal în care oamenii vor renunța de bunăvoie la drepturile politice în schimbul unor garanții ale plăcerii personale. Cum să te răzvrătești așa ușor împotriva Fratelui cel Mare, când el ți-a pus la dispoziție Tehnologia cea Mare? Adică „puterea” ce îți monitorizează continuu viața prin zeci de aplicații, cărți de credit, dispozitive inteligente care îți fac viața mai ușoară și mai plăcută.