Nici o luptă nu o duci cu adversarul cu care te lupți, ci cu argumentele lui, cu contextul în care acesta te provoacă la luptă, cu interesele sale și cu tot ceea ce tu nu ai asimilat în timp ce el a adunat pentru a fi pregătit de luptă. Prin urmare, toate aceste aspecte: argumentul pentru care adversarul tău a pornit la luptă, cadrele istorice, sociale, culturale, economice datorită cărora adversarul tău se consideră superior și, prin urmare, își permite să declare război pentru că este ferm convins că îl va câștiga datorită lor, interesele pe care le dezvoltă pentru a-și menține și afirma atuurile datorită cărora a ajuns să poată declara război altora, precum și pregătirea de luptă susținută de înalta sa stare ideologică, istorică, economică și juridică, atât în interiorul cât și în exteriorul lumii pe care a construit-o, toate acestea reprezintă un apogeu care permite cuiva, oricui să pornească un război. Dar, ceea ce ne arată această succintă prezentare a motivațiilor care generează decizii belicoase, este că, de fapt, lupta, indiferent de interesele celui care o poartă, fie că este agresor sau agresat, ar trebui să fie decisă de liniile trase ca valori și principiile comune, împărtășite la fel de cei care le recunosc reciproc și asupra cărora cad de acord părțile beligerante, fără a fi impuse din exterior sau univoc. Și aceasta pentru că, dacă nu există o geografie bine trasată a câmpului de luptă, dacă lupta este purtată doar după regulile uneia dintre părți, atunci nimeni nu o poate câștiga. De aceea, orice război, oricât de bine ar fi organizat de cei care îl pornesc, dacă nu are o strategie transparentă pe care să o cunoască și ceilalți, adică niște reguli după care să se desfășoare, niște limite bine trasate între care să fie purtat, este doar o luptă ce trebuie reluată de la capăt până când părțile implicate, dar și cele adiacente, vor conveni a trasa de comun acord linii de hotar care definesc fie pe învingător, fie pe învins în cel mai vizibil mod. În acest context, o luptă care, indiferent de motive, este purtată pur și simplu pentru a fi câștigată, este o luptă care nu are șanse de succes. Pentru că a câștiga de dragul biruinței nu oferă certitudini nici celui care biruie și nici celui care pierde. Ci doar alte și alte noi argumente pentru a reveni pe câmpul de luptă.

Cu adevărat câștigă doar cine înainte de a pleca la luptă stabilește cu cel care se luptă regulile după care luptă. Altfel lupta pe care o duc cei aflați în conflict, pentru că nu se desfășoară după o înțelegere prealabilă, este o luptă în care cel care o câștigă nu are argumente pentru victorie pentru că cel ce o pierde nu se recunoaște ca învins. De aceea, oricare fel de război, pentru a se încheia just, trebuie purtat prin respectarea valorilor și principiilor părților beligerante. Războiul, în sine, prin urmare, este câștigat de cel care cunoaște și înțelege cel mai bine ceea ce înseamnă cel mai mult pentru cel cu care se luptă. De aceea valorile părților beligerante, nu pot deveni parte a păcii, deoarece fiecare parte beligerantă consideră că pacea, ca valoare supremă, este motivul pentru care a pornit la luptă. Prin urmare pacea nu poate fi unilaterală. Motiv pentru care pacea trebuie să fie în final definiția unui contract stabilit între părțile beligerante. O convenție recunoscută, în primul rând, de cei care se înfruntă pe front și consfințită, în al doilea rând, de cei care, la rândul lor apreciază, potrivit valorilor și principiilor lor, că cei care se află în conflict pot ajunge la încheierea ei în funcție și de interesele lor. Arbitrajul, prin urmare, în orice dispută ocupă un rol esențial.

Și aceasta pentru că cei care sintetizează și apreciază prin deciziile lor că interesele părților beligerante au fost respectate, introduc prin judecata lor asupra conflictului propriile lor interese, valori și principii. Este ca și cum ei ar fi pus la dispoziție locul de luptă în care forțele antagonice se întâlnesc, dar fără ca părțile care se lovesc reciproc să recunoască acest fapt, ci doar admit că se lupte între ele purtate de convingerea că își apără interesele, demnitatea și dorința de a le fi recunoscut dreptul la a exista potrivit voinței lor. Cu alte cuvinte de a avea șansa să urce la rândul lor în scaunul de arbitraj, acolo unde se judecă ce se petrece între liniile trasate pe teren și între orizonturile unde trebuie să se ducă în general războaiele. este dincolo de război un război al arbitrilor războiului. Iar dialogul lor este convenit potrivit unor reguli.

Așadar, urmând firul acestor evenimente, războiul apare just ca fiind dus doar de cei care decid dacă este purtat în normele, limitele și regulile după care se desfășoară. Astfel doar acest tip de conflict este ceea ce este considerat a fi un război corect. Diferența dintre cel care câștigă și care pierde este major influențată de linii care trasează și împart terenul pe care se desfășoară turnirul, lupta, jocul, este frontul unde totul depinde, în aceiași măsură în care depinde fiecare parte de viziunea asupra jocului pe care o are arbitrajul a cărui autoritate este recunoscută în măsura în care este admisă de părțile angajate în luptă. Forțele desfășurare de ambele părți, anduranța lor, capacitatea de adaptare și de inovație a strategiilor de luptă, asimilate printr-o experiență mai mult ori mai puțin asumată, apar în acest context ca fiind cel mai nesemnificativ factor care poate contribui la încheierea luptelor, adică la câștigarea lor.

Sacrificiile de război, pentru a nu fi numite greșeli, în orice luptă sunt admise pentru a glorifica memoria celor care și-au asumat câmpul de luptă. Ele fac parte din structura războiului. Asemenea unui stadion în care echipele care se confruntă fac tot ce au învățat, tot ce pot și cât pot de bine, în funcție de pregătirea, de rezistența și anduranța lor fizică, de strategie și potrivit cu experiențele acumulate, pentru a ieși învingători. Dar faptul că ies biruitori prin recunoașterea victoriei din cauza celor care au regularizat, provocat, organizat, stabilit și asumat rolul de mediator, la urma urmei, rolul de a decide al acestora cine este câștigătorul pe câmpul luptă, este conceput, gândit, structurat, decis de ceea ce și cine stă la baza soluționării conflictului în aceiași măsură ca și la baza generării lui.

Un război care începe fără mediator este un război în care toate părțile implicate pierd ceva, dar mai ales cel care îl începe, deoarece acesta încalcă atât regulile care deja s-au scris pentru război cât și cele pe care, în noua stare belicoasă, încă nu au fost stabilite și recunoscute. De aceea, orice luptă este câștigată numai atunci când nu mai are cine să o conteste.

Atât timp cât există voci care atestă variate soluții pe aceiași temă, înseamnă că nu există armonie. Ca atare, orice disonanță necesită reluarea partiturii până la interpretarea ei corectă. Pentru a face un cor din lumea în care trăim, este necesar să o articulăm unei orchestre de valori comune în care dirijorul deține toate partiturile și, mai ales, le cunoaște și le poate interpreta pe de rost. Și, mai mult decât atât, o face astfel încât toți cei care o aud rămân pentru totdeauna fascinați de interpretarea ei. Abia atunci când avem cu toții ceva de câștigat, fiecare pentru partitura lui și pe segmentul său de valori și principii, putem vorbi despre o lume echitabilă și despre cine a câștigat cu adevărat.