Mă doare frumusețea timpului
Din vremea care trece prin mine,
Frumos și singur gândul meu
Se naște odata cu amintirea.
Răul din mine nu mai există,
Căci pentru a exista rău,
Trebuie să existe și păcat...
Însă păcatul a fost iertat.
Umbra trecutului trece,
Albăstrind coloana infinitului
Care există între prezent și viitor.
Avuția sufletului, nu mai e cum era odată,
Nu mai e așa cum am avut-o cândva
Atunci când focurile trecutui ne ardeau
Atât de tare, încât prezentul,
Va trebui să plăteasca scump
Pentru ce a făurit trecutul.
Acum însă timpul trece răspicat,
Nimeni nu mai vrea sa cunoască,
Frumosul trecut pe care l-am avut odată,
Focurile din lăuntrul sufletului meu
Care și azi mai trezesc aminitiri,
Răul care a făcut, ca albastrul cerului
Să nu mai fie același,
Care a făcut ca scumpul suflet
Să nu-și mai gasească liniștea.
Dar el își va înăbuși focul pătimaș,
Își va stinge stelele care îi dădeau viață,
Va îngheța, va împietri, la fel ca oceanul,
Din care s-a născut.