În vremuri de restriște,tind să mă întreb:ce-ar fi fost dacă. . .Punctul care se cheamă suflet și care este așezat undeva pe vârful unui munte numit sensibilitate crește,crește pâna ce devine o imensă pată neagră și care,
nenorocește dorințe,frânge aripile speranței,dubleaza suferința.
Am știut că iubesc și nu mi-am făcut griji,am știut să ofer pasiune și vroiam fericire,am avut încredere că brațul tău mă va ocroti ; dar m-am înșelat .
Grijile acum încep când tu ai ales calea altei cunoașteri,altei mângâieri ,ai ales cadoul cel mai neinspirat-plecarea.
Visurile mele sunt frunză în vânt oricând în pericol de părăsire a frumosului care îți aparține.
Ceața prin care am orbecăit atâția ani în doi,s-a risipit și mă găsesc singură în calea deznădejdii.Un imens nor de lacrimi se prăvale pe obrajii mei ofiliți,un gol port în suflet,
întreaga mea viață e un iceberg pe care nimeni și nimic nu-l va topi.Singurătatea îmi este pernă,durerea este așternutul meu iar noaptea,noaptea pe care altădat' o așteptam cu narăbdare,acum a devenit coșmarul vieții mele.
Mi-am croit cu greu drum spre lumină deși totul îmi este atât de străin .Și totuși există frumusețe în jur........