și au fost țări de pribegie ce nu m-au vrut
ale căror deșerturi le-am străbătut cu lacrimile mele
aducând semințele la viață
urâciunea le-a ars fețele
ura le-a schimonosit sufletele
alungat am fost fără de vină
ducând cu mine
liniștea pierdută

și au fost țări cărora le-am fost indiferent
mă priveau de la înălțimea balcoanelor
murmurau din colțul buzelor reci
uscate de indiferență
clopotele băteau fiecare oră
ce le despărțea de taina iertării
în urma mea creșteau munții nemulțumirilor
măsurați de limbile mărilor furioase
până când oasele trosneau sub povara
nepurtatelor

dar au țări care nu m-au iubit nici nu m-au alungat nici indiferent nu am fost
țări al căror rege eram, purtat în litiera muțeniei
țări în care mi se făcea loc să-mi plâng toate visele moarte
locuri în care rădăcinile mele vorbeau cu tine Doamne
țări cu aerul cărora mă-nveleam
dovedind mușcăturile tăioaselor geruri
în acele țări, pe-acele plaiuri
îmi purtam crucea
prin deșerturi de indiferență
fericit că-s acceptat cu bunele
și cu toate uitările.

și toate acestea le-am trăit
nu pentru a-mi desăvârși trăirea

Sed nomini Tuo da Gloriam”