iubito,

am lăsat papucii ca să merg desculț prin casă, amintindu-mi de copilărie, de contactul cu pămîntul, cu universul. acum pășesc pe pardoseală de lemn și doar o secundă dacă nu sunt atent deja mă urc în stejar și văd turcii, văd infinitul și văd tot atît de clar că și deziluzia are dubiile ei în ce privește realitatea. văd și iubesc, iubesc și văd și pășesc în tălpile goale tot necunoscutul dintre noi, iubesc și tălpile mele transpiră dragoste că simt cum sunt sărutat de lemn, de ce calc la fiecare pas.

de la o vreme între visele mele s-au strecurat nevisele. adică visez nimicul în pielea goală, visez atît de profund încît nici un estet de pe lumea asta nu poate identifica acest ancestral absolut al nimicului, al albului pe alb sau al negrului pe negru, fără a putea face măcar diferența între ele, că e nimic pe nimic și cu toate asta nu e spațiu vid, nu e mulțime vidă, e mulțime locuită de tine și de mine fără a fi identitari, fără existență, ca o iubire fără chip și trup care iubește o altă iubire fără om, și există dreptul ancestral al inexistentului să existe măcar pentru o iubire.

ce fac eu în tălpile goale se poate cuantifica în versuri scrise cu tălpile goale fără gps și fără hartă, ca o glorie a unui rîu secat și uitat dintr-o deltă gîndită dar neînfăptuită așa cum întîlnirea între doi oameni beți, fiecare de beția lui, chiar nealcoolică, nu e chiar o afluență, e doar o pierdere pe care mi-o doresc, așa visez. o afluență în brațele tale ca o îmbrățișare a unei lipse de îmbrățișări cu acel ceva care umple, ca să mă fac mai bine înțeles, ca fumul de țigară și plămînii unui mergelacartuș.

am zis că spun ce gîndesc și că sunt sincer, că nu o mai ard poetic și nici nu mușamalizez ceea ce simt prin cuvinte pompoase. jur că nu m-am gandit o clipă la ce simt, la ce cred, nu mi-am pus poză cu tine în față să scriu la îndemn, pur și simplu scriu de parcă degetele au o înțelegere secretă, se sărută buricele cu literele și nici nu mă gîdilă, doar simt așa o oboseală care vine din coate, cum aș ține umbra pe podea că vrea să se ridice pe mine și să mă ia, uneori am sentimentul că fără mc donalds noi ne-am născut deja bătrîni.

știu că asta o să te oftice maxim, dar nu există minciună și nu va fi vreodată, așadar eu am două mame și doi tați, și am mai avut o iubită înaintea ta care a fost furată de zmeu și eu n-am fost făt frumos. prima mea mamă e mama viorica, cînd avea părul negru și lung, picta noaptea în timpul zilei, acum știe karate și kung fu și moartea e încă la fu. din doi tați nu mai am niciunul, ambii morți, unul de beat, altul de prost. cred că îl prefer pe cel beat. a doua mamă e poezia, nu m-a iubit niciodată, dar e suficient că o iubesc eu, că pînă la urmă asta e mama, ultimul țărm.

am băut și al treilea pahar, dar e ultimul, e greu să traversezi distanța dintre viață și moarte fără să fumezi, fără să te vezi, fără să știi că ești rănit, nepansat, împușcat, fără să înțelegi că puținul de viață din tine știe să strige, să fluiere, dar încă nu vorbește strigătul, nu cîntă fluieratul. încă ești un pachet nepreluat, nelivrat și poate așa trebuie să înceapă viața mea, odată cu tine, că ai nume, adresă, iubire și poate și două palme. orice ar fi, să o numim îmbrățișare.