E liniște în parcul adormit,
o liniște profundă și amară,
doar salcia bătrână s-a pornit,
să plângă-n adierile de seară.

Tânjește după tinereți trecute,
ce timpuri, ce clipe s-au mai scurs,
tânjește după bucurii avute,
pe care bătrânețea i le-a smuls.

Alături, o statuie primenită,
cu genele atinse de mâhnire,
o mângâie cu vorbe iscusite,
și-i povestește, tandru, de iubire.

de clipele din nopți de primăvară,
când băncile abia mai suportau,
tăcutele iubiri, seară de seară,
ce răsăritul tot acolo apucau.

ÃŽn aste doine dulci, adoarme parcul,
cu apa lui cernută, parcă-n sită,
chiar și statuia de pe colț, cu arcul,
se lasă-n poala nopții, obosită.