Un singur ochi veghează,
Și acela a adormit,
De atâta ură, nebunie
Ce este pe pământ.
Și toate pentru ce?
De unde acestea vin?
Mărire, avere, neajunsul!
Din a cui vină sunt?
A celui rău, fără iubire?
A celui ce-a uitat?
Căci înainte de a fi mare,
El într-un pântec s-a aflat!
Sau din păcatul strămoșesc,
Transmis de atâtea veacuri,
Unde se ascund, de unde vin?
Se pierde lumea fără leacuri,
Nemântuiți pierim!
De atâta răutate,
Cu atâta ură în suflet,
Prea multe sunt păcate!
Și nimeni astazi parcă,
Nu vrea să se gândească,
Cid doar aleargă, zboară,
Pe altul să zdrobească,
Fără smerire, fără teamă,
De frica celui Sfânt,
Fără rușine, nici să vadă
Că toți vom fi mormânt.
Ãsta-i ceasul cel din urmă,
Când ai uitat de moarte,
Gândești eterna viață,
Și plină de păcate!
ÃŽn rest cum o vrea Domnul!
Mă rog să se trezească,
Să vadă astăzi omul,
Gândirea păcătoasa.
Căci s-a mărit degeaba,
Stăpân nu-i pe nimic,
Din tot ce a strâns,
Se duce-n val,
Pierind nemântuit.