De vrei să vezi ce greu îți pică
o haină grea și învechită,
că omului de ce-i e frică,
nu scapă-n veci, să iei aminte.
Că-i tot mai grea și ponosită,
de ani, și ploi, și levănțică.
Și-o lacrimă ce vrea să cadă,
cu grijă-o ștergi, să nu se vadă.
Ea cade-încet, nu-i ca o fragă
și este tristă-n prag de toamnă.
Nu-ți vine a crede c-a trecut,
prea repede și n-ai putut,
când erai mai tânăr și avut,
s-oprești în loc mărețul timp,
Să faci din el un anotimp,
o viața fără de sfârșit,
și-o bătrânețe fără de cerșit…
Și timp să ai, să vii, să-l vezi,
cum umblă alene pe alei
și-așteaptă-n mână un colac,
că-i vai de mama lui, sărac.
Și pașii-s grei și nu îi poartă,
nu sunt zglobii ca altădată,
să zburde pe cărări de munte.
Și cu sudoarea lui pe frunte,
ajuns la casa bătrânească,
c-așa-i tradiția românească,
săracul, la sărac a tras
și s-au unit și la necaz,
oricât de greu, n-a renunțat
i-a pomenit la parastas.
Și în pomelnic i-a trecut,
pe toți acei ce i-a știut,
de când pe lume s-a născut.
Încearcă-acum să faci ca el,
să-mparți și tu un colăcel.