Avem o țară de poveste...
Farmecul e-n lumea ei.
Vântu-adie spre ferestre
Aroma silvică de tei.

O, Moldovă, țară-mamă,
Tu ești scumpul meu meleag
Simt mereu: un dor mă cheamă,
Așteptându-mă în prag.

Moldova mea — țară de vise,
Pământul meu — tu, plai creștin,
Fața ta-i spre cer deschisă,
Precum fața unui crin.

Râuri vii cu apă lină,
Codri seculari, giganți...
Ce boltă caldă și senină
Peste corpul tău înalți!

Apele-ți, ce curg alene
Până-n zori — cu glas de zeu,
Parcă-s sângele din vene,
Care trec prin corpul tău

Și codrul chiar, cu frunza-i deasă..
De-asculți în noapte șoapta lui,
O altă vorbă mai aleasă
Și înțeleaptă parcă nu-i.

Și soarele e mai fierbinte,
Și norii par mai azurii.
Și dragostea cea de părinte
E mai aproape de copii.

Și totu-aici așa-i de bine,
Că nici să crezi nu e ușor
Până și zilele-s mai pline
Și chiar mai lungi în felul lor

Și-atât de veselă-i privirea
Când vezi doar zâmbete pe drum
Aicea pân’ și despărțirea
Este mai altfel nu știu cum

Un dor in inimi se trezește,
Când reasculți același Imn.
Și-aceeași limbă ne unește
Până și azi, care-o vorbim.

Istoria ne tot adună,
Cu dor, de pragul părintesc,
De-aceeași datină străbună
Și-același sânge creștinesc

De vin chiar alte vremi străine
Să ne lipsească de povești
Tu vei rămâne pentru mine
Moldova mea, așa cum ești