Întinși la adăpostul divinului izvor
În Rai, pe ierburi-leacuri, în Grădină
Stăteam, în vis, pe-acel râvnit covor
Cu sufletele neatinse de rugină.
Un șarpe sufletul spre Măr ți-ndeamnă
Și am mușcat cu rândul, trist, din el
Și dintr-odată am căzut în toamnă
Pe degete crescându-ne inel.
Tu te-ai pornit să țipi. Îmi reproșai
Cum Dumnezeu de nu te-am fost oprit...
Și mă gândeam și eu cumva c-așa-i
Cu tine de m-am fost căsătorit.
Îmi pictam către tine pașii grei pe covor
Cu un gând de năduf fructivor.