în tălpile crăpate
aveam înfipte resturi de pietre și mărăcini
bine bătucite, umblam desculț
cu durerea în carne.
în lunile calde își formau o crustă
tare și protectoare.

eram văruit cu un praf gros,
pe prispa casei
mă aștepta covata cu apă și săpunul,
dar crusta doar se înmuia nu dispărea.


de cum dădea căldura în inima primăverii
începeau să se coacă fructele,
le mâncam cu plăcere până toamna târziu,
pe cele mai bune, indifferent
unde și ale cui erau.

sudoarea de pe frunte era totuna cu cerul
pământul, cărărui numai de copii bătute.

În serile târzii până-n noapte
era sfatul, modul de a ne răcori
de bucuria tentativelor reușite
ori cu scopuri de a pune altele la cale.

numai câinii, mai puteau fi periculoși
când alunecam, umbre prin grădini,
cu graba aceea să nu întârzii
și să se trezească cineva nepoftit.

altfel ne adunam toți copiii,
de multe ori cu degetele sângerânde
făceam ceva pe ele, le legam cu frunze de patlagină
și așteptam o nouă zi mai bucuclașe.

Doamne, parcă nici acum nu s-a terminat copilăria
doar satul a fost mutat altundeva
de nu-l mai recunosc.