Ce judecată, judecata-mi clară
O tulbură-ntr-atât, încât s-aleagă
De dragul tău batjocură și-ocară
Și-n loc de lauri, lacrimi să culeagă?

Învăpăiat, când gândul meu te suie
În slava lui, ce nu ți se cuvine,
Cum de-l supun aceleia ce nu-i e
Decât izvor de amăgiri haine?

Cum pot nevolnic să mă las lui pradă,
Când sublimând pe buze dulci veninuri
Angelicul surâs – perfidă nadă –
Îmi dă sărutul unei morți în chinuri?

Dar, nu chem, oare, eu această moarte
Să-mi umple cupa zilelor deșarte?