În dulcea serenadă mânjită de albeață,
Pământul fără vlagă, alcov de-amărăciune,
Își simte ceafa rece atrasă de o țață
Pornită-n jos din Vrancea pe-o dâră de tăciune.

Se-nvârte-ncet pământul spre tainica făptură
Lăsând să-i cadă-n iazuri broboane de pe munte,
Din trupu-i sec de rocă emană o căldură,
Dar se opune vajnic și rupe crunta punte.

Mai ducă-se-n pustiuri ocheadele muierii
Cu lungile-i cojoace, grilaje de-nchisoare,
Din ghearele-i murdare să scape puiul verii
Cu trupu-i miresmatic, atrăgător de soare.