Dragostea este mai frumoasă decât omul,
tulburată de propriul orgoliu
e ca mierea pierdută-n cuvinte
ce-așteaptă să se topească în mâna ce scrie.

În partea însorită a cerului
unde iese aburul din cuvinte,
se deschide poarta melcului cosmic.
Trecerea se coace ca o pâine
în cuptorul ars cu sare,
ofrandă a culorii din crepuscul
adusă celui izbăvit de durere
în numele Domnului
uitând să se roage.

Numai scrisul topește îndoiala de ceară
înghite amărăciune răbdării,
ecoul respirând târziul din sămânță
ajunge pe margini invizibile
când lumina timpului sonor
negrăit de limpede
strălucește pe mese.