Dochia e supărată,
Zgâlțâie pomii-nciudată,
Cu ajutorul lui Vânt,
Îngrozind colțul plăpând.
.
Nu se-ndură să se ducă,
Bântuie ca o nălucă,
În luna lui Mărțișor,
Ce-am așteptat-o cu dor.
.
Presară fulgii de nea,
Peste floarea de lalea,
Și narcise parfumate,
Speriate-i strigă toate:
.
-Ce nu-ți vezi de calea ta?
Dochie, stratul de nea,
Ne ia frumusețea noastră,
Vrei să stăm toate, în glastră?
.
-Nu ai suflet, nu ai milă,
O critică o zambilă.
Mi-a înghețat parfumelul,
Nu rezist ca ghiocelul!
.
Dochia s-a-nduioșat,
Și pe Vânt iute-a strigat:
-Hai, copile, că mi-e milă,
De florile din grădină.
.
A plecat, dar chicotește,
Și în urma sa privește:
-Sunt o cotoroanță rea,
Tiii, ce straturi moi de nea!