într-un sătuc de munte cald,
pe-o bancă lâng-un gard,
sta un moÈ™, de ani albit,
și cu jale glăsuind.

au plecat acum doi ani,
au fugit ca doi golani,
mă lăsară cu aratul,
și apoi cu semănatul.

n-au gândit la mama lor,
nici la câine, că i-e dor,
nici la mine că-s bătrân,
nu-s aicea să le spun,

că nu-s supărat pe ei,
că doar sunt băieții mei,
am arat și-am semănat,
am strâns bani și-am cumpărat,

înc-o palmă de pământ,
să vă-ntoarceți căci eu sunt,
și când am să vă văd râzând,
am să încetez să plâng.

cea bătrână-n traistă-a pus,
de mâncare, și mi-a spus,
să mă duc să-i port acasă,
băiețașii, că mă lasă.

doamne, dă-mi puteri în mine,
ca s-ajung în țări străine,
să le duc puțină pâine,
să le spun c-aicea-i bine.

și găsindu-i pe feciori,
să-i întorc de sărbători,
și să tai un porc grăsun,
pâine,cozonac,vin bun,

și cu mă-sa lângă ei,
doamne, ce-ai putut să-mi iei,
m-ai lovit, știind că-i iubesc,
și de dor să mă topesc.

câinele îl văd scâncind,
și cu ochii lăcrimând,
mă îndeamnă să mă duc,
și de zgardă să-l apuc.

că mă poartă el pe mine,
la băieții mei în lume,
și să simtă mâna lor,
ce-l va lecui de dor.

măi băiete, voi pleca,
tu rămâi. bătrâna mea,
va avea grijă de tine,
acum plec, rămâi cu bine.