Îmbrăcată-n hlamida luminoasă a nopții
devii înaltă și transparentă,
siluetă visătoare-n secera lunii
pe fața oglinzii prin care tăcerile trec:

cuvintele au litere somnoroase și sonore
numai de inimă auzite.

Răpitoare întinzând aripi de înger,
ochii în ochi se pierd
și abisul naște frunzișuri.

O voce șoptită tresare
ca o frunză de vâsc,
până și ierburile se răsfață-n miros,
trupul tău curge ca un izvor
prin seva dulce a florilor...

În dimineți după rouă
purpură-n pielea fierbinte
o să mă sature de miresme.