Locul nu contează, e cât mai departe, cât mai străin,
se îmbracă plopii cu întuneric sărat,
vântul desface țolul ca pe un plic cu șuvițe vinete,

oțelul tremură muzică veche și cultă,
lângă peron, în crâșma unde se beau oameni,
cineva pune scaunele pe masă și mătură;

se întârzie sau poate se ajunge prea devreme,
galbenul electric amestecă aerul cu sângele,
în gura tunelului, bărbatul în carnea goală,

un câine îl hrănește cu oase de porumbel,
mănâncă subțire, umbre alb-uleioase îi cad printre dinți,
câînele și bărbatul încep să danseze;

bezna își aprinde pipa de ceață verzuie,
din tunel, femeia cu păr de sticlă cară pielea pe umeri,
din pieptul bărbatului, globul de fum, sfărâmat.

– Mai vine pasărea aceea, să-ți doarmă între palme?
– Deloc. Pereții pe care ai scris n-au întrebat de tine.
Câinele îi linge rotund pe pulpe, apoi se joacă cu o piatră.

Bărbatul își ia pielea pe el, femeia înghite globul,
dimineață își pocnește lung încheieturile ruginite,
nu se mai privește nimeni cu nimeni.

Cadru larg cu tren spintecând soarele plin de bube,
doi oameni merg invers, șine și tunel între ei,
fiecare duce în brațe o jumătate de câine.