"Þi-am dat inima mea, iubito..."
I-am spus, cu voce stinsă,
În ziua despărțirii...


Devin o umbră frântă-n drum,
Ce tremură, de vânt atinsă -
O lacrimă absentă-n scrum,
Sub marmură, cu voce stinsă;
Nu-i chin, să scalde veșnic fum,
Trădând cu greu dureri ascunse,
Smaralde-n chip divin, parfum,
Mereu arzând plăceri străpunse -
Dar nici destin, să mi-l adun
Într-un buchet de lacrimi blânde,
Adevărat festin, iar eu, imun,
Să fiu cochet, când m-or cuprinde!..


"Þi-am luat durerea, fericito..."
I-am răspuns, cu voce stinsă,
În ziua despărțirii...


Devin o umbră fericită,
Ca o rană vie, susurând
Și vânt mă alină, o clipă,
Prin viață și moarte trecând.
E lacrimă stinsă, adesea,
Căci dulcea durere, apasă -
Iar mierea prelinsă, curgea,
Cu suflet departe de casă;
Nu-i chin, sub luna nebună,
Nici moarte, în soarele stins -
Doar suflet, comori de-și adună
Sub stele, în universul promis...

"Mă sting, nefericito..."
I-am șoptit, cu voce stinsă,
În ziua despărțirii...


ˆTh3Mirr0r