Aici nu mai sunt eu
este cel ce se dezbracă de cuvinte și rămâne gol,
eu îi strâng gândurile și le arunc
fără să bănuiesc dac-ar fi bune la ceva
pentru că nu sunt obișnuit să construiesc din ele vise
și să mă lupt pentru ele,
așa cum se întâmplă când înveți pe de rost
și-ți iese sacrificiul din canoane.

Nici teama nu mă scoate din fire să mă pornească la drum
doar un picior unde trebuie
îmi rupe ritmul apatic și apoi mănânc pământul cu pietre cu tot,
nu mai există nicio prăpastie în față.

Tot ce-i sedimentat în trup se pune-n mișcare,
încep să se învârtă roțile minții,
de nu mă domolește nicio femeie
și totul se răzvrătește pe unda de șoc.

Mi se aglomerează gândurile și visele a furtună,
nu mai scapă nimeni fără să-și țină cuvântul
până la ultimul.