Pentru a înțelege lumea sau, mai simplu, omul,
ce are rost și ce nu
și diferențele fără prea mare importanță dintre epoci,
m-am băgat sub timp
ca sub o streașină.
trecerea lui este pentru mine o bizară percepție sonoră.
ceea ce văd știu, monotonia pare a fi
chiar o lege fizică.
bănuiesc că omul este, până la urmă,
prelungirea ideală
a străzii.
am trăit într-o vreme urâtă, cu ploi repezi
și oameni prea uzi,
care alergau să devină
tocmai
ceea ce nu puteau să fie,
trăitori în haite, vânând pe cei singuri.
am lăsat la marginile firii câteva cuvinte,
un fel de strigăt după ajutor.
firescul morții și curiozitatea
vor stinge neașteptatele mele supărări.
nu știu dacă această dorință
este mai mare acum
decât
părerea de rău de a pleca de aici,
fără să știu ce s-a întâmplat până la capăt
cu oamenii aceștia,
cu ploaia și cu lumea udă,
care mereu se zvântă
în timp.