Susurul râului zglobiu încarc-a văii pace,
Până și regnul păsăresc, unit în simțiri, tace,

În nemișcarea majestuoasă a codrului, rășina
Se străduiește ne-ncetat balanței talerul a-nclina,
La mijloc șade bunăoară-ntrebarea, bat-o vina...
Care-a fost primul, dar și cum, ori oul, ori găina?

În frasin, falnic și zglobiu, adesea șade cucul,
Cântă cu patos și avânt, vezi-bine știe trucul...

E trubadurul cel vestit, curge de-i sare splina,
Cu munca-i, dar, mai rezervat, mânca-tu-l-ar rugina,
Din tril în tril, din ram în ram, își zgârie patina,
Copii de-or fi, nu-i bai, se știe, îi duce la vecina!

Grăbită, fără de odihnă, pupăza-alege nucul,
Nu-i nici aproape, nici nu vrea, fata, să gate lucrul.

Face cu sârg și dedicare, nu știe ce-i chenzina,
Ea, furnicuța codrului, păsărilor regina!
Contestă orice rău exemplu, îi caută pricina,
Urma-și ascunde sub fad iz cât urcă serpentina.

Și muncitor, și trubadur, cu inima tenace,
În antiteză așezați, fugind, se-atrag vorace.
Se-acuză reciproc ades, ascunși sub carapace,
Încă preferă să-și asume rolul de-oglinzi opace.