Trece gândul peste aceste praguri
desigur inexistente la vedere,
visul se-ntoarce-n carapacea închisă
așteaptă venirea marii înfloriri.

Îmbracă înfățișarea de locuire sfântă
și se ferește de suflete absente,
de se scufundă pura întâmplare
a celor ce vânează din plăcere.

Totul se întreține pe sine până învinge,
înlătură orice gol între spații,
nici nu știu dacă prin această fantă
lumina pătrunde înăuntru.

Numai ce se naște-n mine rămâne
poartă-n clepsidră aura ta de nisip,
cuvintele curg ca o mărturie-n urechi
și vorbele-mi spun mai puțin decât ele.

Calcarul arde-n trupul tău aprins
și-n inimă rămâne nestins varul,
el este laptele alb, imaculat
în care mi-s văruiți pereții interiori.