Ce amară poezie recită ochii tăi
când de moarte fugim,
în urma noastră prăfuim
stradă după stradă departe,
parcă doar o margine de gând
ne mai desparte
obrazul de buzele ei străine.

Și ne continuăm fuga asta disperată
de mult însemnată
între două extreme,
puncte cardinale ale vieții,
cea de dinainte și cea de veci.
Nu te-ai gândit niciodată
că lupta asta pare a fi
doar o moarte din care
refuzam îndârjit să ne trezim,
o moarte în timpul căreia
ne pregătim
să devenim
două statui de marmură
în grădina unui creator,
profesionist trișor
care ne-a învățat să iubim cumpătarea
să uităm că trădarea
doare și crește ca un neg pe cerul gurii,
trasează în țestele noastre
o axă fumegândă,
un demn meridian al urii?
Vino, așază-ți capul pe pieptul meu,
cum obișnuiești mereu
să șoptești
cât de frică îți e să trăiești
într-o lume în care tot ce e frumos
nu se mai naște din absurd
ci dintr-o liniște
care îți ascute tot mai mult
pofta de-o lacrimă,
de-o înțeleaptă încercare
de a fugi de perfecțiunea
care a adus atâtor neamuri
același gust coclit
de disperare.
Alergăm prin existență
în cerc, trăim cu insistență
O moarte perpetuă,
neobosită
Căci știu,
urăști să fii desavârșită.