S-a înveselit Răducu,
Nu-i mai curge nici năsucu*,
A scăpat de frig, răceală,
De ghețuș și îmbrânceală.

Colo-n văile abrupte,
Cu nouă cojoace rupte,
Mânjite de moalea tină,
Șade iarna și suspină.

Razele au prigonit-o,
Ghioceii au ghionțit-o,
Colțu-n sol, în fremătare,
Au împins-o în spinare.

Plânsă, nădușită toată,
Ar dori să se abată
Din drumu-i cu răutate,
Să răstoarne, că mai poate,

Roi de fulgi pe viorele,
Pe zâmbet de rămurele,
Peste fesul lui Răducu,
Să-i înghețe iar năsucu*.

Șezând la taifas în sine,
Iată vine, cine vine?
Un voinic pe-un căprior,
Împăratul Mărțișor!

-Du-te iarnă, ești povară,
Am intrat în primăvară!
Ia-ți și frig, vântoase-n spate,
Și te du spre miază noapte!