O imagine de sine

Cine ești tu?
De unde vii?
Nu pot să te chem
Nu pot să te ademenesc
Nu mă pot încrede în tine
Nici pentru rău
Cu atât mai puțin pentru bine..
Vii când vrei
Mă faci un teatru ,
Îmi ții personajele în chingi,
Îți duci urzelile pe-aici
După care pleci
Lăsând o liniște greu de înțeles.
Dar ademenitoare,
Liniștitoare,
Înconjurătoare.

Cu o blândețe de neegalat
De către niciunul dintre oamenii
Ce pot să mă-nconjoare.
Am ajuns să te caut,
Să te aștept și să te provoc.
Să te chem și să te invoc.
Să te iert și să te blestem,
Și să trăiesc cu tine în casa mea interioară
Cu o sală de bal, cu scaune
Și o masă din lemn sculptată.
În fundalul imaginii, lângă fereastră,
Nici măcar nu te văd.
Dar îți simt prezenta insinuantă
Ca pe o stare,
Ca pe o înfrigurare.
Ca pe o înconjurare
Și o infiltrare
De sine, într-un Sine străin.
Ca și cum acești doi
Oameni vechi care supraviețuiesc
În acestă lume mereu întâmplătoare
cu care te las să trăiești,
Și din când în când
Îți dau glas și culoare,
Ca și cum ți-aș face o favoare.
Iar tu spui contrariată:
-De fapt, cine pe cine crezi că ajută aici?
Cine pe cine cară aici?
Tu ai impresia că mă duci,
Că mă porți ca pe o greutate?
De care speri să te eliberezi cândva.
uitând că m-ai abandonat
Și pentru asta te-ai sfâșiat interior atât de tare,
Încat ecoul acelor răni iți răsună
În ureche, în inimă și în tipare.
Și că ai ajuns atât de goală fără mine
Încât devine justificat să întrebi:
De fapt, cine pe cine conține?
Cine pe cine duce în spate?
Cine pe cine salvează de moarte?
Și cine este prezența din spatele visului
Care te asistă?
Această femeie blondă cu chipul tău
Și cu ochii copilului tău
Și cu părul buclat
Nu ești oare tu cu adevărat?
Toate detaliile lumii tale
Au construit în timp această imagine,
Mereu trăită la interior
Doar ca prezență și stare
Fără chip și întrupare,
Altele decât fiori și ape infiltrate
În materie interioară
Erodată anterior
De o apă veche însetată.