Poezia mea despre tine
Este o creație fără sfârșit.
Primul ei vers e dorința
Care aleargă spre infinit.

Prima strofă-i iubirea,
O formă vie cu rimă și ritm,
Crește frenetic ca un omagiu,
Un cântec de harpă neobosit.

Inima mea îmi dictează
Și cuvânt și vers și poem,
Iar martor mi-e timpul care veghează
Și mi te transformă într-un totem.

Litere blânde, tremurânde,
În versuri șerpuiesc lasciv,
În fața ochilor mei ispitiți
De cât de frumoasă e inima ta!

Mi-e greu să descriu rapsodia,
Să pot cuprinde sub litere reci
Culoarea sunetelor și măreția
Ce se revarsă pe unde treci.

Surâsul tău mă poartă-n uitare,
În zboruri rotunde și line...
Așa cum șoimul plutește în zare,
Plutesc și viscerele-n mine.

Privirea ta mă zboară în munți,
Pe aripi de păsari colorate și iuți;
Ochii tăi negri, izvoare de cerneală vie,
Îmi picură prin inimă, în pix, poezie.

De-ar fi să te compar,
Te-aș compara cu luna în noapte,
Însă pe tine nimic nu te poate eclipsa.
Lună ești tu în noaptea vieții mele!

Când luna ușor se cufundă în mare,
Cu o teamă latentă, raza de soare
Se pierde-n adâncul lăsat de lipsa ei.
Așa m-aș pierde eu în lipsa ta.

Din marea de strofe ce va să vie,
De-ar fi să scriu ceva fără noimă:
Cuvinte greșite sau versuri grăbite,
Cu pixul meu magic promit să le șterg!