Cădem în după-amieze și în tăceri,
și în psihozele grave ale trupurilor moarte;
eu mă prăbușesc tocmai în polul meu opus,
în retezarea unei mâini de cuvinte, acolo unde
tăcerea lipsește cu desăvârșire.

Tu privești lumea ca pe-o scrumieră, urât pansament
ferestrei turcoaz ai găsit în această sticlă de-opal...
O să îți tai degetele într-o zi, o vei mușca cu un zâmbet și
buzele tale și gura ta vor sângera
gustul apusului pe care nu l-ai crezut în stare să existe.

Suntem păpușile acestui teatru păgân – lanțul acesta
pe care ni-l legăm de aripi vuiește metalic peste
umerii de plumb și de teracotă ai orașului. Orașul
în care ne spargem semințele de asfalt, în care
ne condamnăm tălpile să danseze în ritmul fierbinte
al acestui carnaval neînțeles. Dansăm când ni se spune,
cu pașii albi de porțelan, eu și cu tine – păpușile caișilor atei
ce izvorăsc oranj din focarele verii, eu și cu tine – care le mirosim
tămâia și smirna fără de încetare,
eu și cu tine vom rămâne doar cu luna blândă odihnindu-se
în fumurile tale de necuprins în poeme.
Da, fumează dacă vrei, fumează din partea mea,
(dar doar din partea mea),
bea cât mai poți, bea
până îl înmormântam iar pe Bach.