Cu o mângâierea-adâncă, melancolic, vine toamna.
Din sticliri răsăritene arde-azuru-n picături,
Mărturii în valuri curg, în ochi pustiiți, doamnă,
Iar prin felinar respiră amintiri, ca frimituri.

Ratăcite-n haina vieții nuanțele-și schimbă fiorul,
Verzi copii au fost odată printre ramurile blânde,
Au cântat psalm înfloririi, când le-a-'mbrățișat fuiorul,
Și-au pulsat lacrime-n pleoape, din iubirile arzânde.

Foșnet pe tărâm rotește tremur de dureri din soare,
Sufletul, ocean de viață, se pierde nemărginit,
Iar arama-i pică-n frunză, în valuri din depărtare,
Pieptu-i plânge cănd se-'nalță înspre cer, gol, desfrunzit.

În condei de răni se duc încleștarea ta din astre,
Zborul frunții cade-n vise, luptă inima în sloi...
Se ridică prin inele fumegări de fiere-n coaste;
Drumuri se ascund în stele și-n frunzișul strâns în noi.

Draga mea, izvor de lacrimi, ești șuvoi de flăcări sacre,
Pașii tăi ușori plutesc printre șoaptele căzute;
Èši-ai urcat trupu-n psaltirea zilelor cu-arome nacre,
Și-mi duci mierea viețuirii în rătăciri absolute.

Roșii bulbi așterni podoabă din ciorchinii dulci ai firii;
Mi-ai copt strugurii sălbatici cu aroma ta-'n contururi,
Fulguiești raze-n rubine, prin culoarea ispășirii,
Și îmi dai lira de suflet, cu magia ta, de-a pururi!