Tropote de cai,
Se aud în noaptea rece,
Din strada cuprinsă de ploi,
Pe unde o trăsură-n goană trece.

Vremea de afară oglindește
Ceea ce o biată fată gândește
După ce inima i-a fost frântă
Și prin noroi târâtă.

Atâția ani a ascuns în sufletul ei,
Sub un munte de oțel,
Ce simțea pentru el,
Știind că nu va fi al ei.

Cu lacrimi curgându-i pe obraji
Ca o ploaie de toamnă,
Se îndreaptă cu pași repezi
Spre o lume fără el,
Oricât ar fi să o doară.

Trăsura iese de pe drumul pietruit,
Intrând pe unul de țară.
Pe fața și-n sufletu-i rănit,
Se așterne vremea de afară.

Ajunsă-n fața unei pădurici,
Aceasta se oprește
Și zâmbetu-i și așa firav,
De îndată ii pălește.

Și pe o cărare șerpuită,
Urcă spre o poiană mică,
În care a fost odată
Atât de fericită.

În mijlocul ei strălucea,
În lumina slabă a lunii,
Un lac cu apă străvezie,
Martor la propria reverie.

Pe malul acestuia dansa,
O salcie pletoasă,
Pe muzica ce o cânta
O noapte furtunoasă.

Cu pași mici se apropie de malul lui,
Răsmându-se de un pom,
Și cu o voce tremurândă i se destăinuie lui.

"ÃŽn locul unde ne-am iubit cu foc,
Am venit din nou,
Să-mi las pe iarba moale,
Corpul mic dar greu.
A rămas doar pustietate,
Și pomi și iarbă și flori,
Eu le-am găsit uscate.

Și salcia, ce altă dată
Ne ascundea de lume,
Acum pare uscată,
Fără un rost anume.

Așa că locul unde ne-am îngropat iubirea,
Va fi și locul meu de veci,
Simțind cum valurile reci
Îmi vor înghiți suflarea.
Mihai Ana Liliana (28.10.2020 M.A.L.)