oamenii pe trotinete par de-a dreptul idioți
așa spunea bătrânul din colțul străzii
și ăsta poate fi motivul
pentru care nu-și părăsea locul
așteptând mereu o minune.
stau și mă întreb cu ce m-ar fi ajutat să-i spun
că nici măcar tricicletă nu am avut
că bicicleta îmi dădea o stare de angoasă
iar patinele cu rotile pur și simplu mă blocau
așa cum numai ușile liftului pățesc atunci când acesta rămâne între etaje
m-am așezat lângă el, pe cartoanele lui soioase
dar nu mirosul mă deranja, tot trecutul miroase cam la fel
mă deranja neputința lui de a deschide gura
era și el prizonierul trecutului
așa că tăcerea ne-a ajutat să ne înțelegem
poate că într-o zi
îmi voi lua inima în dinți
și mă voi urca pe o trotinetă
pot să și cad. să mă sfarm. dar măcar să știu
ce-am pierdut.
de ce am fost atât de idiot și mi-am refuzat micile plăceri?