Și dacă amintirile toate ne-or dispărea
Și tot ce-a fost pe lumea asta, toate le vom uita
Și-n locul sentimentelor va fi un gol imens,
Umplut c-obișnuințe și un anost consens,

Ne vom mai putea numi ființe-umane
Sau doar ceva fărâme cu dejav-uri dipsomane
Și vom trece robotic prin lumea asta nouă
Fără să ne mai pese de ce nu ninge?... sau nu plouă...?

Și dacă așa e vrerea, așa noi vom trăi
Și nici măcar trăi noi nu vom a mai ști
Va fi un vis distopic, continuu, nesfârșit
Din care nici măcar un gând nu va fi deslușit

Se cheamă evoluție atunci când nu mai simți?
Sau doar e o cădere în neant...și tu consimți
Nu mai e loc de vorbe când omul se grăbește
Și-n fuga lui spre haos încet el se ciobește

Și dacă...dacă totuși noi ne-am încetini
A noastră permanentă putere de-a răni
Și am privi în urmă cu retina minții
Poate-am păstra trăirea ce-au avut-o sfinții.