Pierdută fiind, dar culegându-mă,
rog Marele să-mi dea de urmă.
Necunoscându-mă.
Copilă strigând în disperare,
"Lumii dă-i Doamne răbdare!"

Suntem stinși pe-această lume,
licurici bolnavi de ură.
Cu speranță vom rămâne
mulți ca noi, inima pură.

Nu m-am găsit;
și nici pe tine.
Viața întreagă ne-om face un bine:
să fim cu noi și pentru noi, o dragoste eternă,
necondiționată;
chiar dacă dispărea-vom după un clipit.

Așa vor astrele să fim:
apropiați cu gândul,
că aproape dac-am fi,
Ego-ul l-am face scrum, luminându-l.

Iubind ne împuternicim.
Asa ne-a zis si Creatorul;
că dacă ne unim,
lumea-și schimbă rândul.

Nu e timpul.
Te aștept,
și până atunci...
plutesc neîncetat în cosmos.
Dintr-ale mele părți
împrăștiate pe hărți
răsună glasul puternic al iubirii:
Deo Gratias!