Cel mai frumos este atunci când
În imaginație jocul și seriozitatea
Cu care îl abordezi devine apa morții
Peste care, ca într-un gol, în sine plutești.

Este atât de serios fiecare pas călcat peste vis,
Încât căile deschid închipuiri cărora adăugate
Goliri devin orizont de îndepărtări sparte.

Interioare prin interiorul cărora
Pătrund aripi de stâlpi și porți...

Jocul?!...

Sau a fi fără să fi fost!

Imensitate a coborârii în sine
Și bucurie a visării ce revine
În fiecare zvâcnire a inimii
Febril înfiripată în tine.

Jocul!?...

Cea mai frumoasă făptură!

Plină de spații...
Înconjurată de dorință...

Numai el,
Ca frământări și sfârtecări,
Poartă în sine căderi și înălțări
De flăcări ale acelor lumânări
Ascunse seara în firide
Pentru a reaprinde
Lumina în zori.

Zorii zorilor de după zorii care
Vor înflori pentru a deveni uitare
Și înfloritoarea lui înstelare
Ce în îndepărtare mereu
Din înserare răsare.