Suntem doar năluciri
cețoașe ale unor clipe,
pe sfoara timpului fără sfârșit,
scântei a două cremene lovite,
pe care întunericul le-a întețit,
părem c-am exista,
când necuprinsul în fața noastră se deschide,
iar ochii noștri doar clipesc și-atât
ca apoi să ne trezim în morminte,
acoperiți cu lut
și pentru acestea toate,
trecem prin suferințe neînchipuite,
urându-ne, și azvârlind blesteme
unii peste alții,
când am putea să ne iubim ca frații
întru nimicnicie,
să ne trăim ca pe o poezie această viață,
dar lucrurile-acestea nici în vise nu se-ntâmplă,
de parcă am fi cu blestemul însemnați pe tâmplă