înaintăm printre cruci
tata cu pasul ușor ezitant,
ca și cum n-ar vrea să calce pe cineva pe care nu l-a cunoscut
(e un fel de politețe care nu se mai practică)

mă opresc când el se oprește
nu pentru că vreau,
ci pentru că e felul în care mergi cu cineva
care ți-a fost cândva întrebare la toate vârstele

se uită în jos — spre un loc neted, fără cruce
“ăsta-i al nostru” zice
cu vocea pe jumătate practică, pe jumătate absentă

(nu-l contrazic —
n-ai cum să contrazici pe cineva care știe unde o să încapă perfect
fără să-și mai tragă burta)

își ține mâinile la spate, ca un profesor care a predat tot
și așteaptă recreația lungă

vorbește despre crizanteme,
despre prețuri,
despre vecinii de groapă pe care nu-i cunoaște,
dar de care speră că-s liniștiți
(„să nu fie vreunul cu manele...”)

eu încuviințez
cu mâna în buzunar și gândul că mai avem de trecut și prin piață

în spate niște oameni râd la o bancă
(e ceva nedrept în râsul ăla – sau poate doar prea viu
pentru câtă tăcere poartă iarba pe aici)

când plecăm, tatăl meu se uită înapoi
și pe urmă dă din cap într-o parte

(pe drum îmi zice că și-a plătit „licul” –
cu accent pe „i” –
"să am grijă unde pun chitanța, că mă apucă mă-ta de ea")