Poetry - fragmente pentru cei care încă visează by Daniela Bîrzu

Fragment 1

r.

nimic nu trebuie să mă atingă.
sunt un corp casant în liniștea dinaintea unei furtuni.

urmează ploaia care îmi mângâie părul
totul e o ciocnire permanentă de vise cu realitatea.

sunt pe un munte înalt
am învățat să supraviețuiesc așa.

sunt un motor conectat la un soare
care se îndepărtează
am învățat să mă uit la strălucirea lui
să mă zbat
să mă doară.

urmează moartea care îmi mângâie oasele
și prima brumă.

am învățat să supraviețuiesc așa.

un corp care se poate sparge oricând
în lumina sticloasă și rece a dimineților.

un porțelan fin din vitrina cu bibelouri a mamei
o pasăre, o balerină, farfurii din cristal
toate de un roșu închis,
păpuși delicate cu ochii deschiși.

jucării negre care trebuie ascunse în cămară
lucruri prețioase ce nu trebuie să se spargă
acolo în întunericul moale și blând.

am învățat să supraviețuiesc și așa.
am bătut cu pumnii în ușile din lemn vopsite cu lacuri
verzi.

aveau culoarea frumoasă
incertă
a ierburilor sălbatice care trebuie să se aplece în vânt, vara.

Fragment 2

r.
noaptea, când ceilalți dorm, eu încă mai respir într-un psalm.
nu mai știu dacă visele îmi aparțin sau s-au strecurat printre zidurile acestea acoperite de iederă.
uneori stau pe marginea patului și ascult cum pereții vibrează.
nu e viață în ei, e doar memoria unui cutremur vechi.

am învățat să nu cer prea mult.
acum iau câte un gest mic:
un bec ce pâlpâie,
o umbră pe tavan,
un abur cald din cești,
un sunet de motor pierdut în depărtare.

r.

mi-e teamă doar de liniștea aceea adâncă, care nu mai promite nimic.
dar, cumva, am învățat să o îmblânzesc. și asta e tot un fel de a visa.
spun psalmul în noapte și visele îmi pot deveni realitate.

Fragment 3

r.

diminețile nu au margini.
corpurile noastre au devenit simple structuri care așteaptă căldura.

din când în când, suntem doar niște ochi care privesc ecranul:
știri, catastrofe, parade, incendii, cifre, alte trupuri.
în camerele noastre, praful nu mai e dușman.
e dovada că am stat pe loc, că am rezistat, că am fost aici.
între noi și ceilalții faliile s-au adâncit.
am învățat să vorbim mai puțin și să așteptăm mai mult.

r.

nu mai căutăm sensul.
doar repetăm mișcările: bem apă, atingem sticla, închidem ochii, visăm.

cineva ne ține încă suspendați în acest oraș translucid.

Fragment 4

r.

uneori mi se pare că existăm doar pentru că încă mai visăm.
că între respirațiile noastre e o subțire peliculă de realitate,
care s-ar sparge dacă am înceta să dormim.

există ceva sub noi, o inimă colectivă,
care bate cu milisecunde înaintea bătăilor noastre.
ca și cum am fi conectați la o rețea tăcută, veche,
ceva ce ne ține corpurile într-o stare de plutire permanentă.
r.

nu mai credem în începuturi.
totul e o continuare a unei povești programate demult.
dar suntem aici, în ea. și, din când în când,
în vis, ni se permite să privim puțin prin țesătura asta catifelată.
atunci înțelegem, r.,
că nu am fost niciodată singuri,
ci doar fragmente suspendate între lumi care se ating.

Fragment 5

r.

am pornit din nou prin ținutul nordului,
acolo unde a început războiul, acolo unde pământul încă respiră greu.
noroiul s-a uscat în straturi subțiri,
ca niște piei întinse peste carnea sfârtecată a câmpului.

mă apropii de casa ta, r.,
și aerul devine din ce în ce mai dens.

r.

caii nu mai aleargă acum. doar umbrele lor mai foșnesc prin pădure,
ca niște respirații din copilăria noastră.
mi-aduc aminte de părinți, de câmpul de floarea-soarelui,
de tata, de câinele care păzea nopțile noastre.

am trecut prin orașe suspendate în lumini de neon,
prin convoaie de oameni fără contur,
am traversat exodul și am așteptat în parcările subterane,
unde bestiile se hrăneau din fricile noastre.

r.

aici aerul mi se pare altfel acum.
frica nu mai e ascuțită, ci doar o margine moale de tăcere.
sub piele nu mai curge sânge,
ci acele fire de cupru care au purtat în ele toată căldura care a mai rămas.

în beciurile orașului, am ascultat bătăile vechi ale inimii — o pompă electrică, ca o mașină de război a dragostei care a funcționat până la epuizare.

r.

te văd acum.
stai la marginea mării, lângă focul mic,
ca atunci, demult, înainte să știm că vom cădea. ești contur și respirație.

suntem din nou aici. sub soarele de sticlă.
în orașul dislexic. în exodul care nu s-a terminat niciodată. în uzina viselor unde lumina se aprinde intermitent.
în psalmul pe care nu l-am rostit până acum.

și știu:
tot ce am iubit am purtat cu mine,
în cablurile care încă vibrează, în câinii care încă ne caută,
în gropile săpate de copiii noștri, în pădurile care încă îngheață noaptea.

când scriem, se aprind în creierul nostru arii complexe
și luminează precum mici orașe scânteietoare în noapte.
uneori ne lipim piepturile de un perete
și simțim propriul nostru viitor.
nu, r., ei nu fac parte din el.

//

ni s-a spus odată, de către mulțimile acelea rămase apoi tăcute,
că vom fi frumoși după ce ne vom frânge.

dar noi credem că s-au înșelat.
eram mult, mult mai frumoși înainte.

agonia english v3	Agonia.Net \| Policy \| Mission	Contact \| Participate



Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special