amintirea foșnește
ca o piele de șarpe
mângâiată de vânt

ca o frunză uscată
nevoind să se desprindă
de ramul prin care
seva încă mai curge

ca o haină ruptă
peticită cu vise
și cu firul
unei vieți
mult prea scurte

ca un cearceaf
sub care freamătă
fantoma unei iubiri
de neuitat

ca un lan de grâu
prin care aleargă
neobosit
copilul din mine

ca o geană
unduită ca trestia
pe malul lacrimii

ca o mătase care
nu-mi lasă sufletul
să devină fluture

ca un vechi manuscris
cu litere șterse
pe care-mi aștern
poemul ultimei
speranțe