Am prins liniștea din urmă
să îmi țină umbră când m-a răni tăcerea
păsările în șoaptă să ne blesteme trilul
de îndată ce sângele taie prin extreme țesăturile,
pânză uitării o mai șuieră amintirile din care au rămas un gust amar de noi:

mai jos de bust eram goi amândoi ne-am dat răgaz privirilor să nu ne aprindem extazul
strigătul înfometat al corpurilor asurzise bezna nopții încât cupola mundi
și-a arătat colțul pal,
strălucea infernal,
exaltau incantații.

Am pierdut faza plină a lunii –
puteam plăsmui blestemele lumii
ca în următoarea zi să ne ardă în rugul speculațiilor,
azi e prea târziu –
ne golim de haine și le atârnăm în colțul linii
acum bezna e martoră cum ne modelăm unul altuia corpurile și pământul ne simte forma amorfă cu gust și miros de dragoste.

Mâine vom fi amintirile.