Se face și mai mare întuneric,
cu fiecare rugăciune,
pe care-ncerc s-o spun
și tot mai frig în lume,
pe dinlăuntru, tot mai rău mă ferec
și nu se-ntrezărește niciun drum,
astfel mă mișc tot mai bezmetic,
călcând în gol,
lovindu-mă de umbre,
simțindu-mă, în fiecare loc, niciunde,
numai durerea, ca un nor de praf, ce se ridică
de sub pași, m-apasă-n fiecare clipă
și-n felu-acesta știu
că încă mai sunt viu,
dar și că s-a făcut târziu
și-n jur, tot mai pustiu,
ca să mai pot schimba ceva
în bezna, care, ca o piatră,
a-nceput să mă înghită,
oricât de mult mă voi ruga
să fie risipită,
să pot vedea măcar un licărit de stea