Tot mai mulți își caută o stea pe cer,
de parcă cerul ar fi magazin universal
cu reduceri de constelații și comete second-hand.
O stea "numai a mea", spun ei,
fără să știe că steaua a murit
în clipa aceea vulgar de pură
când primul țipăt le-a dat în vileag iluzia.

Mai sunt și dintre cei care trasează hărți cu degetul,
de la Ursa Mică până la Crucea Sudului,
ca niște astrologi de ocazie
ce confundă hărțile cerești cu meniul de la o cafenea ezoterică.

Dar nu, nu ne oprim aici.

Unii chiar evadează —
cu rucsacul burdușit de cristale,
de la marginea Pământului,
plutesc între Lună și Soare
și afirmă, cu solemnitate de seminar YouTube,
că tot universul le aparține.
Ei prind toate undele,
de la gamma la omega,
și privesc prin gaura broaștei
nu ca să treacă dincolo,
ci să se admire din unghiuri noi.

Lecturând Vedele pe tabletă,
înțeleg că Universul e oul lor primordial,
gata să fie absorbit — cu tot cu gălbenuș și energie necreată —
doar ca să slăbească.
Pentru că, firește, obezitatea spirituală
se combate cel mai bine cu puțină materie primordială,
și o vibrație ridicată...
La Blender.

Tot mai mulți, da...
și tot mai sus,
dar parcă mai puțin adânc.