îmi aprind o țigară, trag cu nesaț din ea și îmi ard ochii
din fiecare amintire cu tine, îmi ard ochii de parcă aș găuri fotografii
prin care să privesc în spatele lor să văd, să simt
cum tunelul bolii se termină și în capăt ești tu, în costum de baie
gata de zbor din cascadă în cascadă de parcă ai avea o mie de ceruri
și o mie de subceruri

și nu ești doar zbor, nu ești apă
ești beția cea mai cruntă și nerușinată
a fantelor care amplifică lumina pînă greșește pașii, pînă nu mai știe
cum o cheamă, pînă lumina beată mîngîie întunericul
ca o mînă cutremurată de lipsă o pisică neagră scufundată în tăblia mesei
sunt murdar fără tine, fără tine umbra mea e absorbită în pămînt

îmi aprind votca să îmi ard genele în ea, să nu mai stea
ca niște gratii care mă despart de tine, beau flăcări în care topesc
zi după zi, mersul meu în mîini despre care alții cred că e în picioare
eram om înaintea pielii tale, acum sunt umbra pielii tale
cusută și închisă cu catgut peste rană
ce diferență e între hrană și rană, ce diferență între o clădire care să prăbușește
și una luată de vînt

sunt un rege al bolii, bolnav peste boală ca un îndrăgostit care face din iubire
bărci care trec styxul, sunt atît de bolnav încît
mă trec prin iubire ca oasele prin crematoriu și încă mai pun un pas
înspre tine, sunt atît de bolnav, atît de bolnav
că mă gîndesc că e tot mai multă iubire pentru tine
cînd încep să uit oameni.