încă nu e primăvară, poate e vreo vrajă
sau un semn de uitare, tu încă strălucești a copilă nevinovată
și îți desenezi cu mîna tremurîndă pantofi
în pozele cu picioarele goale

cu petale de mușețel îți voi pava drumul
spre uitare, în mine e beție, bukowski, în tine copiii
care vor o mamă, trec pe lîngă bellu și îmi aleg un colț lîngă gard
unde merg să mă piș ca să nu se vadă că plîng

îți trec prin păr flori de albiță, îți las în cer un sărut să te sărute
ca ploaia, ca noaptea, ca degetul care îți aduce aminte de mine
să mergi uneori cu senzația că te ține cineva de mînă
sunt eu, dragoste, în moarte îmi lipsești încă mai mult

mă duc la o beție din care nu mă mai întorc
poate mă căsătoresc cu alta, nu se știe. îți trec prin păr albiță
cu griji și remușcări și împăcare, cu recunoștință
o iau în partea asta, pe aici nu vine nimeni din față.