În răcoarea blândă a zorilor,
cafeaua cu lapte îmi încălzește palmele,
iar iarba, crudă și tăcută,
îmi mângâie tălpile ca un început.

Câinele se cuibărește în brațele mele,
respiră ritmul inimii mele,
și totul e liniște,
ca o promisiune nerostită.

În surdină, pianul plânge ușor,
nu de tristețe, ci de frumusețe,
notele se împletesc cu aerul,
ca niște fire de lumină.

Gardurile albe veghează tăcerea,
nu închid, ci păstrează,
ca niște margini ale unui vis
în care nu trebuie să fugi.

Aici, timpul nu aleargă,
doar se așază lângă mine,
și mă lasă să fiu,
fără să cer nimic.

E dimineața mea,
cu gust de lapte și cer,
cu pași desculți și muzică,
cu un câine, cu mine, cu tot.