Spintecând carnea mării corbia trecea.
În gândul ei nu era nimic despre rana pe care
O deschidea apelor pe care le desfăcea cu tăișul provei.
Visa. Nici nu își imagina cât sânge putea curge
Din rana pe care o crea cu trecerea ei!

Se gândea numai la marginea orizontului
Pe care îl avea de străbătut și căruia, oricât
Îl va străbate, niciodată nu îi va cunoaște
Marginile ce i se desprind din întinderi.

Corabia curgea odată cu toată marea
În trecerea ei spre căutarea nemărginirii unde
Nesfârșirea curgerii apei peste care plutea
O ducea ca pe cer în somn înserarea.

Lumea nouă, pentru care era construită,
Corabia o purta în trup cum marea
În carne poartă întinderi.

Privirea, asemenea corabiei,
Plină de mări caută nemărginiri.