Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreierai semeț,
pe când cu lănci și scuturi, cohortele străine
te căutau să-ți ceară al vietii tale preț?

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea vieții tale își scutura podoaba?
Ca să te scap de lanțuri, de moarte și rusine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Și pe-amândoi mulțimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să zbor din lume, sătul de-ai ei urgie.
Și-atunci mulțimea oarbă te-ai fi cerut degeaba.
Dar M-am gândit la tine, privind spre veșnicie,
Și am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Te chem și astăzi: Vino și vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini și bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Și ceru-ntreg te-așteaptă de două mii de ani.

De-ai ști ce neagră noapte și ce adânc fierbinte
va fi... când suferința nu va cunoaste graba...
Vei plânge totdeauna și-ți vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!