DOR


Fraților rămași dincolo de prag
în ziua când furii,furioși făurari,
au zidit prag in mijloc de'casă...


Ades mă cuprinde un dor de cetate,
De râuri și rude înstrăinate,
De codrii cu frunze ce știu să doinească
Pe-o limbă ce-a fost și-a rămas românească;

De frații cei rătăciți la doi pași de prag,
De cei ce-s stăpâni peste codri de fag;
Și-i vad în trecut cum se luptă și cheamă;
I-aud și-n prezent cum suspină de mamă;

Îi aud și îi văd ca și cum nici n-ar fi
Opreliști pe râuri, în munți și câmpii:
Comun ne e cerul, din noi și de-afară,
Comună e limba, ce cere o țară.

Și-atunci, printre gratii de porți, când privim,
În toți clocotește același destin
Și nu ne înfioară nici bezna din zi
Căci Hora Luminii e ascunsă sub glii.

Ascundem mereu după ziua de mâine
Speranțe și doruri ce-n suflet sunt pâine;
Împreună-i cităm pe clasicii noștri,
Pe Ștefan chemându-l ades dintre aștri.

Și gândul ne spune că tot am putea
Icoane să facem din bouri cu stea,
Din slova latină - o punte în plus,
Când punți peste râuri nu-i voie de pus.