Rămâneam în ore, și ele
rămâneau în ore.
Coastele prelungi ale timpului
care rămânea în ore
- întrebam adesea de ele;
la asta sfâșiam ciuda cu pieptul,
gura cu pâlniile, amintirea
cu răspărul ungiilor scurte.

Mai rămâneau ore pentru noi,
să nu iubim nimic din peluza
scăldată în apele care inundau
cu ele orele.
Mai rămâneau atâtea ore
să mirosim irișii aqua, mișcarea
în sens invers a petalelor pe val.
Rămâneau atâtea ore și ore,
punti șubrede la creastă;
lăsam timpul în locul lor,
scormoneam după vâslă, să tragem
la malul cenușiu,

- liniștea ca o umbră pe apă,
ca o amintire moale a minutelor
coapte la mijloc, îndoită-n pânza
corabiei, îndoită de fiecare sunet
frământat la proră.

Cred că-n urmă nu se mai uită
nimeni- pierderile în sân, în sân.
Zilele mari se pun peste coastele
prelungi ale timpului,
ca și cum, în ele, ochii ar cunoaște
culori noi- culori noi.