În poiana din pădure
stă în iarbă
o domniță,
Lângă ea un coș cu mure
și-o zburdalnică
oiță.

ÃŽn sublimii ochi s-ascunde
tonul cerului
senin
Și, în irisuri rotunde,
stele razele-și
anin.

Pe obraz sălășuiește
lângă ochi
o aluniță,
Mica gură îi grăiește
galeș către-acea
oiță:


- Spune bună mioriță,
ce s-a întâmplat
aseară?
Ce-ai văzut pe-acea uliță,
spune-mi dragă
surioară?

- Am văzut pe ulicioară
plimbând calul
de căpăstru,
Prințul de odinioară
cel cu voce
de măiestru.

- Spune tu, dulce oiță,
ce zicea pe-acea
uliță?
- Spunea scumpa mea domniță,
că e dulce
a ta guriță.

- Spune tu mioară dragă,
vrea el oare
să mă vadă?
-Vrea, cum nu, te cheamă iară,
el așa zicea-n
șaradă.


- Este foarte de mirare,
el aici,
nu vine oare?
- Dar, te uită pe cărare,
ce vezi tu
acolo-n zare?

- Văd ce, nu pot eu ca să cred,
e taman prințul
călare!
Cânt pe buze, cu trup fraged,
iar în păr,
poart-o floare.

Când ajunge-n poieniță,
el opri
lângă domniță.
Brațu-ntinde spre fetiță
și o saltă
ca pe-o zeiță.

Calul pleacă mai departe,
vântul bate
în cosiță
Iar, în urmă, mai deoparte
zburdă vesel cea
oiță.